Loading ...
Dacă vrei să devii scriitor, singura cale este… să pui mâna şi să scrii. Nu te aştepta să fii întotodeauna inspirat, nu te descuraja de critici prea aspre sau uneori pline de acreală. Ai nevoie de critici. Cine nu ia seama la critici ajunge ca şi împaratul Nero care îşi “gusta” singur propriile creaţii inepţioase. Nu uita: 90% transpiraţie şi 10% inspiraţie. Geniile sunt genii, Goethe a fost Goethe, însă se poate ajunge la calitate şi valoare printr-o muncă perseverentă. Nu exista o reţetă cum să devii un om care mânuieşte cuvinte.
Citeşte mult, orice gen de literatură, scrie mult, ţine jurnale, notează-ţi gânduri, caută contacte cu reviste şi nu-ţi fie jenă că devii vulnerabil când cineva citeşte ceva scris de tine şi nu pune prea mare preţ pe ce-a citit. Solomon spune că nu e nimic nou sub soare. E cam dezarmantă această afirmaţie, însă noi suntem creaţi după chipul si asemănarea Domnului şi cu o infinită capacitate creatoare. Mai mult, Domnul a creat asemenea măreţii din… nimic. Aşa că şi noi putem să-L imităm. Curaj şi muncă trebuie.
Câteva cuvinte de la Arghezi, care pe mine m-au incurajat: “Tinere, să ai întotdeauna la tine o bucata de hârtie şi un creion, căci inspiraţia nu vine întotdeauna la masa de lucru”.
Ca scriitor, darul ţi-l descoperi doar exersând.
Loading ...
totushi, nu oricine poate deveni scriitor…
...scriitor probabil ca devii….da’ conteaza calitatea… nu oricine are inclinatie spre asa ceva si poate sa scrie bine…la fel cum un om fara ureche muzicala nu o sa devina un mare pianist sau muzician…probabil ca poate deveni (prin alea 90% transpiratie) un cataret la pian…dar mediocru’...
pentru a deveni AS intr-un domeniu (si cred ca asta ar trebui sa fie tinta….nu conformarea cu mediocritatea) un om trebuie sa-si caute talentul si sa investeasca in el….fie ca si scriitor, muzician, pictor, etc…
romanul s-a nascut poet
zicea emanuel “Dacă vrei să devii scriitor” .. deci ii clar ca articolul asta e pentru acei oameni care ar vrea sa scrie si poate au nevoie de putzina incurajare la inceput.
emanuel nu zicea ca oricine poate sa devina scriitor.. intzelegi blacktears?
da in acelasi timp si ceilaltzi putem sa invatzam cate ceva. daca vrei sa ajungi ‘cineva’ intr`un domeniu oricare ar fi ala.. ce tre` sa faci.. ii sa exersezi.
da, micile subtilitatzi ale limbajului artistic…da, eunice, intzeleg la ce se referea emanuel.
...de unde shtii ca ai DARUL scrisului? cine itzi valideaza, sau ce itzi valideaza valoarea artistica?
...catzi dintre noi colaboreaza cu reviste culturale, avand publicate poezii, sau articole, sau eseuri, sau orice alta scriere? (asta va intreb foarte serios)
...Calinesc a avut probleme ca shi poet, iar Camil Petrescu a fost numit in auzul tuturor scriitorilor unui cenaclu literar ca e un non-talent poetic!
...ashadar ce itzi valideaza talentul shi munca literara?
ce este ARTA ?
ce face un lucru dintr-o categorie sa se ridice deasupra categoriei shi sa devina opera de arta?
opera de arta il face pe creatorul ei automat artist?... sau tot ce creeaza artistul este arta?...
beneficiarul artei ce are de spus?... arta de a scrie depinde de cititor? sau numai de scriitor?
cand priveshti un tablou nu este oare cel mai important daca itzi place sau nu-tzi place?... analiza culorilor folosite, stilul sau perioada in care a fost creat tabloul sunt doar detalii… ceea ce conteaza este daca te afecteaza…
deci intreb: conteaza felul cum scrie un om sau conteaza masura in care te afecteaza ceea ce scrie?
Felul in care scrie are o importanta, desi intalnim si forme inchise,cu esente puternice…
Conteaza si efectul, insa multe,,opere” au fost apreciate mai tarziu….Nu trebuie sa fim nici radicali, nici simplisti , forma si imactul sunt doua pieste din intregul care conteaza.
dani,
in special banateni sunt poeti, au minti mai sclipitoare !
Theodore Roosevelt scria :,, nu criticul este cel mai important; nu cel care arata cu degetul atunci cand cel puternic se poticneste sau cand binefacatorul ar fi putut face mult mai bine.Lauda este a aceluia care este in arena … care, in cel mai bun caz, cunoaste la final triumful unei mari realizari si care, in cel mai rau caz, daca pierde, macar pierde pt ca a indraznit.Asadar locul lui nu va fii niciodata alaturi de acele suflete timide care nu cunosc nici infrangere nici victorie”
Mai este loc si pt tine in arena!
Earendil ceea ce zici tu imi aminteste de filmul Mona Lisa smile .. :)
ar fi potrivit sa incepem o discutie pe ce este arta ?
inainte sa scrii trebuie sa stii sa citesti si cand zic citesti nu sa pasesti direct cu ochii si cu mimica vocativa, in fine, intelege cine are organ ATENTIE! Se spune ca e bine sa musti cu gura deschisa! ;)
Cititul este o notiune cu o “aplicabilitate” mai mult decat extinsa, poate nimic mai mult decat o trecere zglobie printr-un decor recognoscibil si totusi… eu, m’am dovedit adanc coruptibila si mi se intampla uneori sa experimentez cate’o senzatie asemanatoare cu aceea pe care o aveam atunci cand bunicul cobora cu grija cate’o carte din biblioteca lui care se termina undeva foarte sus, unde se intalneau tavanul si cerul. Ma punea sa o deschid la o pagina oarecare si sa citesc, nici incet nici tare atat cat sa nu m’aud…intr-o limba inumana din care nu eram în stare sa recunosc nici macar un sunet articulat, reprosandu’mi in orice clipa ca nu sunt capabila sa cuprind destul. Totul incremenea intr’o fraza, vers.. poate n’am inteles nimic atunci,nu inteleg si nu voi intelege.. Am esuat intotdeauna in cel mai tern rationalism..epitete extravagante, calificative de judecata metaforice, etichetari si catalogari generoase, pentru ce cand toate sfarsesc prin a contrazice flagrant? Cu atat mai sterile mi se par speculatiile din spatele figurilor de stil atat timp cat nu ai acces la acea geologie particulara cu indoiri tectonice si falii rupandu-se asurzitor Critica pertinenta pe naiba, toate sunt zgomote de decor ce nu’si au rostul..e ca si cum ai incerca sa interpretezi neinterpretabilul sau sa traduci in cuvinte intraductibilul. Poezia&co.. nu se judeca sau n’ar trebui, se traieste sau nu, se vibreaza sau nu, se simte sau nu..iar dincolo de toate e un copil teribil din aceia care inchid o geometrie stranie, sincopata si contorsionata. La scara unei asemenea masuri a lucrurilor nu’ti ramane decat sa consimti la chinul dulce al incertitudinii stiind cat nu stii din alchimia misterioasa a unui inalt si incapatanat sentiment, spectacol inepuizabil al posibilitatilor amda tre sa fiu intr’o stare psihica tare morbida de’am ajuns s postez aici iarasi
maiculitza, ce a zis-o! (aici fluier uimit)
sssssttt! clatini exponatele! ;)
hai sa va intreb si eu shoptit ceva poate se gaseste cineva sa’mi fluiere napoi un raspuns:
Artistii nesinceri sunt mai mari decat cei sinceri?
depinde .. ca-s tot artisti ..nu?
Care sunt criteriile dupa care sunt evaluati artistii? Joaca un rol important sinceritatea sau nesiceritatea lor? Ce urmarim cand citim: sa vedem cat a fost autorul de sincer? ..ori cat a fost de experimentat?.. cat a fost de realist?.. ori cat de bine a reusit sa surprinda in scrierile lui realitatea?..
So… care-i faza cu artistii?
Exista un fir rosu al discutiei aici si numa’ eu nu-l vad?
“Artistii nesinceri sunt mai mari decat cei sinceri?”
zicea ca sunt artisti sinceri si artisti nesinceri .. da pana la urma tot artisti is .. nu?
artistii nu se inteleg pe ei insisi si atunci ar trebui sa ii intelegem noi?! Conteaza daca is sinceri sau nu? ca vor sa exprime ceea ce vor ei sa vada, sau ceea ce vad ei concret, vis sau realitate, nu are importanta, pt ca numai ei vor intelege, pana la urma, ce au creat… e o relatie intima intre ei si “plodul” lor.
ioi!! ..cica “plodul”.. Ralu`, ma uimesti :D ooops!
Ralu, artishtii se intzeleg pe ei inshishi sau nu?
generalizarea: “artishtii sunt artishti fie ca sunt sinceri fie ca nu sunt sinceri” nu rezolva deloc problema.
fluier un raspuns dar nu bag mana in nici un foc (oricat ar fi de real sau de ireal ca doar tot foc este :) ), ca ar fi un raspuns bun. este o diferentza intre un artist sincer shi unul nesincer. (nu discutam nesinceritatea ca pe un act artistic voit
adica, artisul alege sa faca din nesinceritatea sa o opera de arta). Nu cred ca “lumea” are ultimul cuvant in a defini un om ca fiind artist, cu atat mai putzin ca fiind sincer sau nu. cred insa ca printr/o educatzie artistica adecvata (ceea ce lipseshte generatziei acesteia) se pot stabili anumite repere prin care “ceva/ul” creat de un om se poate numi arta. unul dintre acestea repere se refera la scopul artei. mai precis: daca “ceva”ul nu innobileaza omul ca shi fiintza atunci “ceva”ul ishi pierde utilitatea shi poate chiar rostul (in masura in care nu este folosit ca model al deznobilarii…)nu cred ca se inteleg pe ei insisi… si de aceea apar operele literare, sculpturile, picturile… in incercarea lor disperata de a se gasi sau regasi (dupa caz).
deci marile opere de arta se nasc din disperarea individuala? dintr-un fel de egoism launtric?
daca operele literare, sculpturile shi picturile se nasc din incercarea lor disperata de a se gasi sau regasi, au acestea vreo valoare pentru cei care nu incearca cu disperare sa se gaseasca?
daca operele se nasc din disperare de ce cultura se prezinta ca fiind innobilatoare? poate disperarea unui grup, adica nelinishtea, sa fie linishtea altora? sau innobilarea altora? in acest ultim caz, majoritatea populatziei care degusta arta, este doar o profitoare, o “fiintza” care se hraneshte din disperarea altora, and we are paying for it
so…
ps. discutziile despre arta vor scoate la iveala o lume necunoscuta…sau formulat mai atent: o lume bine ascunsa…
foarte interesanta discutia…
dar eu nu cred ca un scriitor scrie pentru a se regasi pe el insusi, chit ca sunt si de-astia destui.
cred ca artistul vrea sa se exprime pe sine, sau ideile sale fundamentale, trairile. multi scriitori f cunoscuti au fost persoane framantate si cu o viata zbuciumata, carora cred ca li se poate aplica teoria ca incercau sa se regaseasca (sau sa se inteleaga) prin opera lor.
dar cred ca nu-i putem baga pe toti in aceeasi oala. mai sunt si aceia care vor sa transmita ceva…
pana acuma am observat ca v-ati referit la artisti doar in ‘materii’ gen pictura, sculptura, literatura (probabil si muzica)...dar oare nu exista artisti si in matematica, fizica, chimie, biologie, etc…?
Nu cred ca se poate da o ‘regula generala’ o ecuatie universala care sa-i cuprinda pe artisti in diferitele lor aspecte…daca un scriitor scrie pentru a se regasi pe el insusi, sau un pictor picteaza pentru a-si exprima trairile, etc…parera mea este ca artistul isi contureaza opera (fie ea din ce domeniu ar fi) din dorinta (si abilitatea) de a scoate ‘flori’ din ‘mucegai’...
ai avut dreptate emanuel:inspiratia vine atunci cand nu te astepti. Eu spre exemplu prin Harul D-lui compun cantari si poiezii, si acestea nu le compun cand hotarasc eu, adica nu iau pixul si hartia si ma gandesc
hai sa compun, eu una simt a pot sa compun intrun anumit moment, si atunci daca am pix la-ndemana incep sa scriucat de mult te ocupi de prelucrarea poeziilor sau cantecelor?
Nu stiu daca nu cumva traiesc intr-o lume paralela cu asta dar observ ca inca mai sunt oamenii sensibilii.Daca altul este adevarul atunci da,traiesc din imaginatie.Insa de ce,de ce, sunt din ce in ce mai putin oamenii care scriu,care iubesc poezia si imaginatia?De ce am ajuns in stadiul in care tehnologia a secat toata imaginatia,sensibilitatea si visarea?
Fac parte din oamenii care nu pot traii fara poezie,fara stilou si hartie.Nu-mi pot imagina viata decat o permanent calatorie si o lupta pe mare sau ocen fara sa am timp sa vad pasarile si rasaritul atat de extraordinar!
O sa lupt sa ajung o ziarista care sa traiasaca zi de zi din iluzia (sau poate realitatea) ca intr-o zi voi schimba ceva…ca oamenii nu vor uita de propria lor viata!
ma intreb:in fiecare om exista un artist nedescoperit?am urmarit interesata tot ce ati zis despre artisti:par neadaptatzi si de aceea se izoleaza int-o lume a lor!cat de greu sa e sa fi scriitor se raporteaza la cat de greu e sa fi tu insuti sau cat de greu e sa reproduci ceea ce ai dori sa fi?oricum poezia,proza,arta in sine este o forma de eliberare!cine suntem noi sa judecam metoda prin care ceilalti sa elibereaza?eliberarea aduce fericirea,pe care toti o dorim!asa cum nu exista o definitie precisa a artei ci doar speculatii ..nici un scriitor nu poate fi pus sub tipar:incadrat intr-o categorie!Nu putem critica arta pt ca suntrem diferiti prin natura noastra ca si oameni si percepem diferit notiunea de ARTA!Respectati arta,fiecare este inzestrat cu un talant!DE CE NU INCERCATI SA IL PUNETI IN VALOAREIN SCOPURI NOBILE?
Am urmarit interesata opiniile voastre in legatura cu notiunea de scriitor si am ajuns la concluzia ca:scriitorul este un neadaptat,o natura neinteleasa!Asa cum arta nu are o definitie fixa,ci doar speculatii nici scriitorul nu poate fi pus sub un tipar,incadrat intr-o categorie cum!Arta inseamna eliberare..deci cine suntem noi sa judecam modul de eliberare al celorlalti?Eliberarea aduce fericire ..atunci de ce nu cautam sa ne eliberam?Nu uitati: fiecare om este inzestrat cu talanti!De ce nu ii punem in valoare?Adeseori ii judecam pe cei care scriu,canta…criticam diverse forme de arta!Te-ai intrebat:eu am curajul sa scriu,sa spun ceea ce simt?am curajul sa las arta care exista in mine sa ma reprezinte?Foloseste talantzii cu care ai fost inzestrat si elibereeaza-te!Nu criticati pe cei care scriu..criticati pe cei care au talent si nu o fac!
scuze …am prezentat aproape aceleasi informatii..cautam o formulare astfel incat sa ma fac cat mai inteleasa…
un scriitor va avea mereu ceva de adaugat…va face din cea mai banala propozitie o adevarata enigma.
Ce cred eu?
No. 1 : In cartea” Viata din abundenta” am citit urmatoarea fraza cu care sunt de acord : ” greselile pe care le vedem la altii sunt de fapt propriile noastre greseli pe care nu vrem sa le recunoastem” . am citat aceasta fara sa fac vreo aluzie la cei care au scris ,insa daca totusi cineva se regaseste este bine sa mediteze .
No.2
Am auzit un pastor care a spus: Cand esti suparat scrie tot ce ai pe suflet , tine pentru tine aceasta , citeste peste o saptamana ce ai scris si vei vedea ca vrei sa rupi cat mai repede acele notite.
No.3
Crestini sunt oameni din punct de vedere fiziz ca toti ceilalti ,insa SPIRITUAL au in plus pe CINEVA , IN INIMA ,IN SUFLET IN CONSTIINTA .Ziua de nastere a ACESTEI PERSOANE DIVINE se sarbatoreste in data de 25 decembrie a fiecarui an.Si are mai multe nume.
No.4 Imi pare rau ca nu-mi pot dezvalui identitatea ,pentruca nu vreau emailuri” rele”
Prin norul de fum mă privea lung, cu ochii lui plini de nepăsare, ca un lac îngheţat.
Era un bătrânel mărunţel şi ghebos, cu înfăţişare ironică, grăsun, cu chipul plin de răutate şi cu plete lungi înnegrite. Te privea ca şi cum ar fi vrut să-ţi facă rău.
“Bietul om” ai fi zis privindu-l de la distanţă.”Amarât şi cu vlagă cât un pui de găină!” Pielea îi atârna pe scheletul descărnat şi părea că sufletul îi zace la o distanţă de câteva picioare. Se cocârjă într-un colţ întunecat, cercetând un petic de hârtie scos din buzunar. Molfăia între dinţi un ciot de creion şi rânjea ca un dobitoc.
Încercai să-mi ocup timpul cu ceva mai puţin neplăcut, dar chipul palid şi schimonosit al bătrânului cerşetor mă făcu să tresar. – Eşti nouă, frumoaso? se auzi vocea lui ca un grohăit.
Bestia cu chip de om izbucni într-un râs îndobitocit, lăsându-şi pe spate pletele negre şi unsuroase. Deodată mă cuprinse avid cu privirea şi, pe un ton serios, zise. – Vreau să te pictez.
Am făcut ochii mari, înspăimântată. Abia acum observasem ochiul de sticlă ce strălucea neverosimil.
Îşi încrucişa braţele privindu-mă ironic.
În bar domnea o linişte apăsătoare, ochii tuturor fiind fixaţi pe bătrânul ciudat care îşi încordase muşchii braţelor privindu-mă maliţios. Şi totuşi, durerea de pe chipul lui atesta clar că era deranjat de descoperirea mea. Mă privi cu ură clătinând din cap fără să spună nimic.Apoi se îndepărtă şchiopătând, pierzându-se în noapte pe o stradă lăturalnică.
– S-ar putea ca ochii tăi să-l fi atras, îmi zise şeful două zile mai târziu.
Aş fi putut pune pariu că şeful nu avea timp nici să observe, nici să perceapă calităţile angajaţilor săi.
Deodată, răcnind şi urlând, ciudatul bătrân dădu buzna în bar cuprins de panică. Lângă tejghea se dezechilibră şi se prăbuşi, lovindu-se la cap.
Un grup numeros de oameni se năpusti pe uşă, aruncându-se asupra bătrânului care, cu ochii injectaţi, începuse să facă spume la gură.
Am şovăit o clipă după care am apucat de gât o sticlă şi, răcnind ca o apucată, am lovit tejgheaua. Nu ştiam exact ce voiam să obţin. Important era că brusc se făcu linişte. Ochii îmi străluceau a cruzime şi ură, dar n-aş fi putut explica de ce. După faţa chinuită şi zâmbetul încurcat al batrânului am început să-mi fac procese de conştiinţă.
O femeie cu voce interesantă şi plină de emoţii începu să explice cum batrânul îi apăruse în cale. Stătuse pitit şi o apucase de braţ bolborosind ceva nedesluşit. – M-a îngrozit, repeta ea cu spaima întipărită pe chip.
Toţi acei oameni aparuseră la ţipetele femeii şi-l urmăriseră până aici. Neexistând alte motive pentru care bietul bătrân fusese hărţuit decât spaima exagerată a unei femei, grupul de binevoitori se retrase.
Şeful, pe numele lui Mihai, îi oferi o vodcă batrânului care nu-şi ridică privirea de pe gura paharului, fără a se atinge însă de el. M-am apropiat de masa la care stătea, cerându-i permisiunea de a mă aşeza. Mă privi blând cu ochiul sănătos fără a spune nimic. Îi dădui o ţigară pe care, în loc s-o aprindă, o molfăi între dinţi. Vrusei să spun ceva, dar vocea lui gravă mă luă prin surprindere. – Nu subestima niciodată răutatea divină. Dumnezeu dă şi ia când şi cum pofteşte. – Meritai o viaţă mai buna, zisei eu zâmbind acru. – Poate, spuse rupând filtrul ţigării. Ştii, mă tot gândesc la incompatibilitatea celor două puteri: puterea Diavolului şi puterea lui Dumnezeu.
Zâmbi acru şi dădu paharul peste cap.Apoi se ridică greoi, îndreptându-se spre uşă şi rostind Tatăl Nostru.
– Nebunia omenească n-are limite, replică batrânul mânios în timp ce mă picta.
Mihai îl privea rigid clătinând din bărbiţa lui de ţap. Era oarecum şocat de adevărul acelor cuvinte. Nu se aşteptase să audă pe batrânul cu înfăţişare atât de vulgară, vorbind ca un auster profesor.
Cu pasul domol, plin de demnitate, defila prin faţa tejghelei privind grav spre puţinii clienţi de la acea oră târzie. Eu îmi făceam de lucru, având grijă să ţin tot timpul faţa îndreptată spre bătrân.
Acesta işi infrână mânia şi îşi aprinse ţigara cu un zâmbet plin de amărăciune. – Am fost poliţist, începu el să povestească. Se opri puţin ca pentru a-şi drege glasul. – Printre altele adunam şi vagabonzii de pe străzi. Deseori aveam de-a face cu bolnavi psihic fugiţi din sanatorii şi spitale. Printre ei era unul care avea o plăcere nebună să cânte ca un cocoş şi să imite cloncănitul găinii. Ne amuza teribil capacitatea lui de a imita orătănii. Într-o zi l-am găsit mort la umbra unui copac din spatele secţiei. Era pentru prima dată când avea acte la el. Fusese om de ştiinţă.
Oftă adânc iar trupul i se încordă. Stinse ţigara şi tăcu câtva timp apoi se ridică şi se uită direct în ochii şefului. – L-am tratat ca pe un gunoi pentru că aşa arăta.
Ochii tuturor erau îndreptaţi spre batrân şi nimeni nu îndrăznea să spună nimic. – Nu încerc să mă disculp, ci doar…
Se întoarse spre mine şi, privindu-mă fix, spuse: – Poate că îmi merit soarta. – Nu! strigai eu emoţionată. Faptele noastre vor atârna în cumpăna judecăţii divine şi nu a celor ca noi. – Cei ca mine sunt excluşi din societate, zise el amărât. Eşti la fel de tânără cum eram eu atunci. Şi naivă.
Dispreţ, cruzime, ironie i se citeau pe chipul zbârcit. – Mi-e frică, fetiţo. Mi-e frică să nu înnebunesc, şopti cu tremur în glas.
Mihai îi oferi adăpost contra unor mici servicii cum ar fi dusul gunoiului şi întreţinerea toaletei. Îi dădea hrană şi ceva bănuţi, iar de două ori pe săptămână acces la duş. Unii clienţi îi aduseseră încălţări şi haine, dar nimeni nu ştia adevărata poveste a bătrânului.
Se spunea că soţia îi murise din pricina nebuniei într-un spital de boli nervoase. Din nu se ştie care motiv, singurul lui copil îl lăsase pe drumuri, renegându-l. Batrânul, pe numele lui nea Popa, îngenunchease multe generaţii de tineri şi făcuse prăpăd când îl apucau furiile. Bătea cu piciorul de lemn în podea şi perechi de ochi căutau parcă în pardoseala de lemn legile nescrise ale tovarăşului Popa. Soţia îi fusese sclavă, iar prietenii îi deveniseră subalterni sau chiar duşmani şi nimeni nu îndrăznise vreodată să-l contrazică.
Paf! Paf! şuiera obrazul fostului prieten sub greutatea palmelor lui. Gurile rele spuneau că soţia înnebunise din pricina bătăilor repetate şi a regimului dictatorial la care fusese supusă. Fiul îl abandonase imediat dupa revoluţie, la puţin timp după moartea mamei sale.
Dar toate astea aveam să le aflu mult mai târziu ca şi motivul pentru care insistase atât să-mi picteze chipul.
Acum îl priveam cu milă pe batrânul hidos, dar simpatic ce îşi ducea traiul nevoiaş de pe o zi pe alta. – Oamenii visează mai mult să aibă o carieră decât să fie fericiţi. Dorinţa de carieră cu orice preţ poate cauza nebunia, iar nebunul se crede împărat.
Am clătinat din cap privind cu atenţie creionul pe care nea Popa îl învârtea între degete. – Nebunul nu cunoaşte frica şi crede că totul îi este permis. Nici măcar mânia lui Dumnezeu nu-l sperie şi aleargă în galop spre infern, fără a şti însă încotro se îndreaptă.
– Îmi place seninul ochilor tăi căprui, zise nea Popa cu căldură în glas şi cu privirea frântă.
Mi-am săltat ochii uimiţi spre faţa lui părăsită parcă de orice forţă lăuntrică. Mă simţeam slabă şi neprotejată. – Mulţumesc, zic uimită de incapacitatea mea de a spune altceva.
Mă muştruluiesc în gând, afişând un zâmbet binevoitor. Nu-mi place să fiu luată pe nepregătite, iar un compliment venit de la un om ca el era neaşteptat de ciudat. – Are ochi de şerpoaică, se auzi un glas venit dintre mese.Nea Popa râse în hohote. Corpul i se mişcă haotic, zguduit de râs.
Se retrase la una din mese târându-şi piciorul cu un zgomot ciudat, ca şi cum celălalt picior nu atingea niciodată pământul.
În colţurile gurii îi luceau doi dinţi, singurii pe care îi mai avea.
Îl priveam cum înmuia bucata de pâine în tocăniţă şi o molfăia când pe-o parte când pe cealălaltă, ştergându-şi mustaţa după fiecare îmbucătură cu mâneca jerpelită a cămăşii.
Nu era tocmai o imagine plăcută, dar îmi făcusem un obicei din a studia gesturile acestui bătrân plin de mister şi, oricât de scârbos era modul primitiv în care se hrănea, nu-mi puteam dezlipi privirea de pe faţa lui. – Ei, îmi şopti Mihai la ureche, i-ai descoperit secretul? – Mai lasă-mă, replicai, întorcându-i spatele.
El râse în barbă, agitat, strecurându-şi mâna în buzunar.
Mă întrebam ce-l făcea să fie atât de agitat. Cu siguranţă suferise un şoc nervos ce-i anihilase urmele oricărei sensibilităţi. – Sunt fiinţe interesante aceste personaje ce par picate din cer, zise el.
Îl privii cu un aer întrebător. Pe faţă i se citea o oarecare şovăială. – Tu nu vezi? Nea Popa a picat de niciunde. Nimeni nu ştie nimic despre trecutul lui, iar eu, neavând de lucru, i-am oferit casă şi masă. Ai idee câţi clienţi am pierdut de când s-a pripăşit pe prispa mea?
Avea dreptate. Cei mai buni clienti dispăruseră, iar cei rămaşi îşi pierdeau vremea cu poveşti de tot soiul, neaducând nici un beneficiu firmei. Afacerile mergeau prost, iar Mihai parcă îşi ieşise din minţi.
Mă încruntai privindu-l cu dispreţ. Buna dispoziţie îi reveni şi începu să râdă. – Hai lasă, nu mai face faţa asta. Nea Popa este aici şi va rămâne cel puţin până la primăvară. Mulţumită? – N-am avut intenţia să vă jignesc, i-am răspuns ruşinată. – Fă-mi o cafea, zise fluturându-şi degetele deasupra bărbii şi redevenind serios. – Da, domnule.
Nu îmi puteam reprima ironia orişicât aş fi încercat. Îi simţeam privirea mustrătoare, dar, dacă m-aş fi întors cu faţa spre el, aş fi izbucnit în hohote de râs şi lacrimi.
Străbăteam holul dintre vestiar şi bar când voci înfuriate mă siliră să mă opresc. Atunci devenii martorul involuntar al sfârşitului unui dialog al bătrânului cu un necunoscut. – Asasinule! tună vocea gravă a străinului. Nu meriţi ospitalitatea celor de aici. Într-o zi vor afla cine eşti şi te vor da afară, iar atunci când vei muri îţi vor putrezi oasele într-un şanţ şi nici ciorile nu se vor atinge de leşul tău infect.
La auzul acestor cuvinte m-am îngrozit şi am luat-o la fugă.
Văzându-mă desfigurată de spaimă, Mihai îmi oferi un pahar cu apă. Mă pregăteam să-i dezvălui motivul pentru care mă aflam în starea aceea de şoc, dar privirile mi se loviră de ochii îngheţaţi ai bătrânului.
Mă privea ciudat, trecându-şi gânditor palma peste barba zburlită. Faţa lui zbârcită părea să fie sub influenţa unei tulburări mai mare decât cea pe care mi-o provocase mie. – Te simţi bine, domnişoară? mă întrebă privind adânc în ochii mei.
N-apucai să răspund. Îl văzui răsucindu-şi corpul cadaveric şi dispărând undeva în noapte.
Trecusera două zile de la tulburătoarea discuţie dintre nea Popa şi necunoscut. Batrânul disparuse atunci şi nimeni nu-l mai văzuse.
Deodată uşa se deschise şi îşi făcu apariţia. Părea bolnav şi obosit.
Se aşeză la o masă făcându-mi semn să mă apropii. Îi oferii o ceaşcă de cafea fierbinte şi mă aşezai fără a-l saluta. Scormoni în scrumieră cu degetele îngheţate, alegându-şi un chiştoc pe care îl aprinse. Trase cu poftă două fumuri după care aruncă restul.
Evita să mă privească şi, probabil, căuta cuvintele potrivite pentru ceea ce avea să-mi spună
.- Am fost securist, începu el să povestească. Am fost un om rău care şi-a maltratat soţia şi şi-a ucis prietenii. N-am iertat pe nimeni. Nici pe fratele meu pe care, într-un acces de furie, l-am aruncat în lanţuri unde a şi sfârşit. Nu mi-am putut ierta nici propriul fiu care a fost ucis încercând să treacă graniţa. Soţia a înnebunit de durere când mi-am bătut celălalt fiu până la leşin pentru că nu mă informase despre planurile fratelui mai mare. – Cum? am exclamat indignată. – Nu mă întrerupe!
Începu să scormonească din nou în scrumieră cu un calm care mă călca pe nervi
.- Nu înţelegi! Mă făcuse de râs.
Aici se opri sorbind cu poftă din cafeaua fierbinte. – Până şi mama mă dispreţuia, dar nu-mi păsa. Vroiam doar să fac carieră cu orice preţ. Atât. Apoi, într-o dimineaţă, stresat de smiorcăielile soţiei i-am făcut dosar şi am internat-o într-un spital de boli nervoase. Am dat instrucţiuni stricte să fie sedată permanent pentru a nu mai avea timp să bocească. Inima nu i-a rezistat şi, în şapte luni, s-a curăţat. – Dumnezeule! – Două luni mai târziu regimul a căzut, iar eu m-am ales cu ochiul de sticlă şi piciorul de lemn. Cadoul de pensionare din partea colegilor.
Se opri putin ştergându-şi fruntea cu dosul palmei şi zâmbind acru, apoi îşi continuă povestea. – Celălalt fiu rămas în viaţă s-a aliat cu familia fratelui meu mort şi m-au lăsat pe drumuri. Restul… ştii.
M-am ridicat ameţită de pe scaun. Îmi doream cu disperare să stau cât mai departe de bestia cu chip de om. Niciodată chipul desfigurat al bătrânului nu-mi provocase atâta scârbă.
A doua zi dimineaţa o mulţime considerabilă de curioşi şi poliţişti se adunase în spatele barului în care lucram.
Mi-am făcut cu greu loc prin mulţime şi nu mică mi-a fost uimirea când, lângă tomberoanele de gunoi, am văzut zăcând trupul bătrânului.
În cămăruţa unde locuise în ultimele lui zile, am găsit portretul meu pe care nu-l văzusem niciodată.
Era o pictură frumoasă, dar femeia aceea nu semăna cu mine. Avea privirea veselă... – Este perfectă, se auzi vocea caldă a unui bărbat în spatele meu. Dar mama avea ochi albaştri şi privirea tristă.
M-am întors încet şi am privit adânc ochii necunoscutului.
Am zâmbit amar dăruindu-i portretul femeii pe care iubise atât.
poveste lunga
preferi una scurta si vesela?
ca tot e romanul in foame de…?!?
Când ţi-e lumea mai dragă te apucă nişte dureri abdominale…
Dimineaţa are farmecul ei. Blândeţea soarelui şi aerul proaspăt face ca buzele să se curbeze într-un zâmbet perfect.
Îmi sorbeam liniştită cafeaua când… – Mi-e foameee!
Strigătul aproape inuman m-a făcut să tresar brusc. Mă reped la fereastră convinsă că era vorba de un beţiv rătăcit. – Mi-e foameee!
Stupoare! Ţipetele se auzeau de sus şi coborau în jos până la asfaltul fierbinte. ” Ce dracu!”, îmi zic chinuită de gândul că va trebui să-mi sucesc gâtul pentru a privi în sus.
Cu gâtul sucit şi ochii cât cepele, încerc să aflu cine şi de ce tulbura liniştea perfectă a dimineţii. – Care moare de foame mă? auzi vocea răguşită a lui Nae. Bă Mitica, tu eşti? – Mamăăă!
Gândindu-se probabil că ne face o favoare, Mitică ieşi să urle pe balcon. – La ce dracu o strigi pe măta’ mă?! îl repezi coana Miţa. Săraca! Nici moartă nu scapă de nebun. – Mi-e foame bre! zise Mitică cu o voce piţigăiată. – Pai pune dracu mâna şi mănâncă! – Bre, păi nu de mâncare mi-e foame mie. – Şi ce vrei mă? Să-ţi dau io!
Un râs îndrăcit razbate de la etajul întâi, şi un altul de la etajul trei, şi un altul de la… – Râdeţi voi, da’ mie nu de muiere mi s-o făcut. Mie mi-e foame de… – Auzi Tică, se trezi Nae vorbind. Mie când mi-e foame îmi strecor limba în…- Unde nene? întreabă Mitică mirat. – Aici! zise Miţa râzând în timp ce flutura o fustă smulsă de pe sârmă. – Eşti nebună femeie?! spuse Nae printre hohote de râs. – Bravo moşule! se roţăi Miţa strângând ţigarea în colţul gurii. Auzi, unde ziceai că-ţi strecori limba? – Când mi-e foame, reluă Nae ignorând rautăţile Miţei, îmi strecor limba în… – Unde mă? – ...în gaura.. – Păi vezi! hohoti baba fluturând fusta în toate părţile ca să priceapă tot românul. – În gaura unde până nu demult trona o măsea, sfârşi Nae cu privirile aprinse de ură îndreptate spre Miţa. – Buuun. Şi mai departe? nu se lăsă Miţa intimidată. – Mai departe ce? bolborosi Nae roşu de furie. – Ce faci cu limba mă în gaură, aaa? O…o…??? – Mai du-te draq femeie, răbufni Nae intrand în casă.
Râsul batjocoritor al babei îl scoase din minţi pe Mitică care, cu palmele făcute cauş urlă din toţi plămânii. – Mi-e foame de bani, băăă!
*
Dragutza poveste…..
o perspectiva…dar nu extraordinara. daca ar fi fost asa…nu ai fi publicat-o pe un site.
Oricum… super idee.
Felicitari.
schitza a aparut in convorbiri literare din octombrie 2006 la sectiunea proza. asta inseamna ca este dragutza sau extraorinara? :P
Multzumesc!
Scriitorii sunt ghidati spre “devenirea” lor de insusi talentul launtric. Ce cautam noi pe acest site?? La munca,geniilor! :)
acum am descoperit articolul asta….mi se pare extraordinar ca l-ati scris!:)asa este…scriitorul se descopere prin scrisul sau…va multumesc ,am uitat ca inspiratia nu e un robinet cu garantie ca va functiona oricand…
uite…eu scriu niste romane, am mai multe idei de romane, dar odata ce am inceput sa scriu unul, ma plictisesc de scris la el, si incep altul, apoi imi vine iar sa scriu la cel dintai…asta imi este defectul ma apuc de multe si nu termin nici unul….sau chipurile le termin dar tarziu;). Stiti care e faza cea mai nasoala? ca niciodata nu m-am priceput la literatura…ma refer la obiectul de invatamant care poarta numele de “Limba si Literatura romana” , dar am multa imaginatie si=mi place sa scriu pe foaie ce-mi vine in minte si…imi place si felul cum compun , cum leg propozitiile intre ele…oare un scriitor e si as la “Lb si lit. romana”? adik sa stie cum sa faca un eseu pe o anume tema…prostii de astea?. Eu am prins gustul de a scrie din clasa a 5a de la o profesoara foarte buna,(a scris si ea o carte, pe care din pacate n-am ajuns sa o citesc) care ne facea “Cacati cu ochi” si cum gasea prin dulapiorul clasei de studiu o carte cu poezii, ne dicta o strofa si ne punea sa o comentam…nu puteai auzi din gura copiilor ceva prostesc…tot ce auzeai erau niste cuvinte de ingeras care se straduie sa adauge mai multa mireasma la strofa…hehe… eu adaugam un strop de mireasma pe langa cei care faceau adevarate filozofii…hahaha. si de atunci am inceput cu poeziile, nu-mi ieseu, ce-i drept, dar cand, in clasa a 8a, m-am apucat de citit Harry Potter m-am facut o scriitoare cu aspiratii mari… pofta de a scrie imi vine dupa ce vorbesc despre creatia mea cu cineva…e ciudat, dar mie mi-ar placea sa-mi public cartile hehe…asta nu inseamna ca nu stiu ce inseamna acest lucru…critici aspre…of…care stiti egleza…uitati un rezumat: “the story it’s about a girl who has a bigger sister working at a restaurant and like a translator, too; her sister is killed by a killer named “Black”.This man…Black is a chinese citizen come from China to discover….i don’t know what..i’m still thinkig at that; ok and he killed a lot of vasluian people (Vaslui-my town), then came the girl’s turn to die…but she is a writer, and wants to finnish a book, and he gives her a periode of 2 weeks, after that came her turn to die, but when he came in her appartement….she thought that she’s virgin…and wants to make love with him, he don’t want….but finnaly they make love, he changes, they have a child, he is caught by police and gone in prison. She becomes a famous writer and make smth to Black get out of the prison…hehe…and they move to China, in his parents house. He has a brother…and…ohh…she takes more care about the child than the man and he’s going nervous…so he wants to kill the babe, but his brother and the cops shoot him, she cries a lot…but remains with his brother…she’s thinking about tha man with chinese eyes, frightened of those look…she still wants him…:D. Am idei de carti mult mai interesante decat asta, dar aceasta carte e pur si simplu cartea sufletului meu:D”. care vrea sa citeasca si restu ma poate contacta la adresa “vio_fetita@yahoo.com”. Peace on u
wow … adik WOW … nu ma asteptam la asta … deci k sa devii scriitor tre sa scrii … hmmm … ciudata kestie! hy k s nu fiu kiar aja de rau! pt cei care abea aq se gandex qm sa fak sa devina ji ei ceva… articolu nu e rau… pt ceilalti … oriqm dak soont tineri care kiar au de gand sa scrie i-ash ruga s m contacteze. p boone. viselesuntsacre@yahoo.com
Niste studii mai recene am demostrat ca performanta in muzica e direct proportionala cu numarul orelelor de studiu si are mai putin legatura cu talentul. Asta insemna ca niste oameni afoni pot face perofmanta in muzica? Ma indoiesc , ca cineva fara inclinatie spre muzica va fii dispus sa studieze prea mult , si asta pentu ca nu va gasi nici o satisfactie in ceea ce face. Deci ideea mea este urmatoarea : Cei care se simt absorbiti de un anumit domeniu al artei , in cazul nostru scrisul, nu trebuie sa isi puna asa de mult problema daca au sau nu talent (pentru ca talentul , e ceva relativ oricum), ci ar trebui sa-ii procupe disponibiltatea lor de studia si a practica respectivul domeniu al artei.
Ma indoiesc ca performanta in muzica ar fi chiar direct proportionala cu numarul orelor de studiu. Mozart a inceput sa compuna aproape de varsta de 5 anisori (si chiar intr-un mod genial).
Insa concluzia pe care ai tras-o, si anume ca ar trebui sa te preocupe orele dedicate studiului, este profunda. Sa dau un exemplu mai “national”: Bine-cunoscutul poet Mihai Eminescu a ajuns printre cei mai mari poeti romantici ai lumii, amplificandu-si talentul cu studiul. Pe cand Puskin, dupa ce a constientizat talentul de care dispunea, nu si l-a cultivat, ci a ridicat pretentii poporului rus sa il venereze ca pe un geniu. Nu contest valoarea poetului rus, insa diferenta dintre el si poetul nostru national este mai mult decat evidenta.
inspiratia un fenomen o imbinare intre multa munca si la fel de mult talent
Consider ca multa munca poate compensa, in cele mai multe cazuri, lipsa talentului. Insa mult talent nu are cum compensa lenea…
Si eu imi doresc sa devin scriitoare deoarece este foarte frumos sa scri povesti,basme… Am fost inspirata de toate povestile scriitorilor si cred ca toti am merita sa ii urmam.Nu exista propozitia ,,nu pot’’ insa va asigur ca exista propozitiile ,,nu vreau!’’ sau ,,mi-e lene!’’ care se gasesc adesea la unii oameni.Eu chiar am inceput sa scriu povesti si credeti-ma va rog ca am numai 10 ani.Desi sunt mica sunt foarte pasionata de a fi scriitor.Va rog,oricat de in varsta ati fi ,incercati sa vedeti ce va ofera imaginatia,inca mai aveti o parte de copil mic si nevinovat in dumneavoastra.TOTI SUNTEM COPII,TOTI AVEM IMAGINATIE!