Daţi-mi voie să dau o definiţie personală reperului, nu blogului ci reperului ca substantiv. Definiţia va fi doar o perspectivă personalizată şi contextuală, nu una exhaustivă. Aşadar, reper în contextul ideilor.

Reperul este o idee cu funcţie de adevăr personal de care depinde conduita intelectuală, spirituală, emoţională şi practică a oricărui individ.

Am spus idee pentru că nu cred că toată lumea caută şi cu atât mai puţin găseşte adevărul absolut. Unii îl neagă cu vehemenţă. O idee clasică a societăţii postmoderne este afirmaţia cum că nu există absoluturi…după cum bine puteţi observa acesta este deja un absolut. Ideea căutată şi găsită poate fi adevăr absolut sau o iluzie, o minciună. Nu toţi ne raportăm la aceleaşi idei, sau la aceleaşi valori. Ceea ce unii numesc moralitate alţii numesc destrăbălare şi invers. Problema nu cred că rezidă în elementele comune ci în variaţii. De exemplu, mişcarea ecumenică se străduieşte să unească nu numai „crezurile” sau denominaţiile creştine ci chiar întreaga lume religioasă, începând cu creştinismul, trecând prin budism, hinduism şi orice altă religie importantă. Mişcarea ecumenică nu caută diferenţele între denominaţiile creştine ci elementele comune. Cu alte cuvinte nu se iau în consideraţie elementele care dau specificitate fiecărei denominaţii în parte ci elementele generale în care cred toate denominaţiile. Evident, că mişcarea ecumenică nu poate fi niciodată obiectivă ci cât se poate de subiectivă. Aşadar, noi ca societate dar şi ca o comunitate avem nevoie atât de elementele comune cât mai ales de elementele specifice, sau individuale. Avem nevoie pentru dezbatere de cât mai mult individualism în sensul de prezentare a noastră ca persoane definite în mod specific sau cu caracteristici specifice. Suntem o comunitate şi căutăm dezvoltarea individuală şi comunitare. Blogul acesta al nostru se vrea un mediu de dezbatere pentru creştere individuală, pentru ca mai apoi, când interacţionăm în societate să o ducem un pas mai departe…într-o direcţie bună. Aşadar, care sunt ideile pe care vrem să le supunem spre dezbatere? În folosul cui sunt? Cine are de câştigat? Noi ca indivizi? Comunitatea virtuală? Societatea?

Am spus de asemenea că ideea este cu funcţie de adevăr personal. Asta înseamnă că în momentul în care analizăm ideile alegem câteva după care ne orientăm. Pe acestea le investim cu valoare de adevăr pentru că dacă le-am investi cu valoare de minciună am înnebuni într-un interval mai lung sau mai scurt. Ne chinuim când gândim. A gândi nu vine uşor. A trage concluzii nu e o sarcină simplistă. A urmări o logică a argumentării necesită timp şi o cantitate impresionantă de frustrare. Aceasta se naşte pentru că în procesul gândirii mintea tinde să intre în idei paralele sau străine de firul logic iniţial. A o readuce pe traseul iniţial ia timp şi un alt efort de gândire. Evident, a gândi devine mai rapid în timp dar nu cred că devine mai uşor. Se poate forma un automatism de gândire, dar cei care vor să aprofundeze nu fac decât să se izbească de idei tot mai greu de digerat. Oricum, ideea de bază este ce catalogăm drept adevăr personal. Ce ne garantează că avem dreptate? Ce ne asigură că ceea ce numim noi adevăr absolut sau măcar adevăr vrednic de luat în seamă este într-adevăr absolut sau vrednic de luat în seamă?

Noi gândim. Unul spunea: gândesc deci exist. Altul, mai contemporan spunea: tuşesc deci exist. Perspectiva din care ne evaluăm propria existenţă depinde de ideile pe care le nutrim în minte. A fi, a exista, a interacţiona, a oferi, a hrăni, a iubi, a urî, a dispreţui, a omorî, a ajuta, a perfecţiona, a face orice lucru bun sau orice lucru rău depinde de valorile pe care le nutrim. Evident, ceea ce unul numeşte bun altul numeşte rău, iar ceea ce unul numeşte rău, altul numeşte bun. Fericirea unuia este moartea altuia. Nimic mai simplu şi mai sincer. Trăim în contextual. Recunosc: cred că trăim ca şi creştini în dependenţă absolută de context. Sună ciudat? Probabil. Gândirea postmodernă este contextuală. Biserica trăieşte după absolut. Dar de ce nu ar exista un acord sau armonie între context şi absolut. Se exclud ele reciproc? Eu unul nu cred. Ideea următoare nu îmi aparţine, am preluat-o: trăim contextual sunt controlul absolut al lui Dumnezeu. Da, am personalizat-o. Nu suna chiar aşa în gura profesorului meu, dar iertată să îmi fie îndrăzneala de a o personaliza. Sunt contextualist? Suntem contextualişti? Poate că da poate că nu…mai degrabă: credem că da sau credem că nu. Din câte am observat eu interpretarea evenimentelor, a acţiunilor se face în funcţie de context prin prisma unor adevăruri imuabile. Toată trăirea, fiinţarea noastră depinde de ideile, de logica pe care o botezăm absolută, dreaptă, bună, dar mă întreb: în funcţie de care reper ne botezăm astfel logica şi trăirea, simţirea şi legătura spirituală?

Vreo concluzie? Nu, încă nu…poate după ce mai scrieţi şi voi.