@ Ciprian Simut
Dragostea nu este apanajul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ‘acapareaza’ dragostea, revarsand-o numai asupra unora. Dumnezeu este gata sa o ofere tuturor celor ce o doresc. Si in asta consta si actul de vointa.

In cadrul relatiei Dumnezeu-om, Dumnezeu nu-l va forta niciodata pe om sa iubeasca. Dar daca omul alege sa iubeasca, Dumnezeu il va umple de dragostea Sa. La fel cum Dumnezeu nu forteaza pe nimeni sa faca nimic. Poate ar fi fost mai simplu sa fim niste robotei fara libertatea de a alege si fara vointa. Dar atunci nu ar mai fi avut niciun farmec. Si stii de ce? Pentru ca dragostea nu mai are nicio frumusete atunci cand esti programat sa o simti. Si nu prea mai are frumusete nici atunci cand avem motive sa iubim.

Dragostea este o decizie. Isus Christos a decis sa moara pentru noi. Si a dus o lupta. Dumnezeu a decis sa Isi lase Fiul omorat de niste fiinte amarate. Normal ca noi nu ne comparam cu Dumnezeu. Pe Dumnezeu Il caracterizeaza dragostea, dar asta nu inseamna ca Ii este usor sa iubeasca, pentru ca dragostea asta L-a costat intotdeauna dezamagire din partea noastra. Cu atat ne este noua mai greu sa iubim. Si cu atat mai mult avem nevoie de vointa pentru a nu renunta la aceasta iubire.

Cat despre har, este darul nemeritat al lui Dumnezeu pentru noi. Dar harul nu face totul in locul nostru. Noi trebuie sa decidem daca vrem sa primim acest dar si sa traim in el. Harul nu ne este in sange, nu ne este in instinct. De asta cadem atata, si de asta avem nevoie de vointa de a ne ridica. Dupa care, prin har primim puterea de a face asta.

Si mai cred ca harul nu ne da dragostea ‘in urma trairii’ cu Dumnezeu, ci chiar la inceputul umblarii cu Dumnezeu. Prin har suntem maintuiti si nu invers. Nu primim har pentru ca am trait cu Domnul, ci traim cu Domnul datorita harului. Masura in care primim har nu este direct proportionala cu faptele noastre ( bune ). Practic, nu putem face altceva pentru a primi har si dragoste divina decat sa le vrem din tot sufletul, sa le cerem si sa le alegem in fiecare zi. Dar asta include, bineinteles, vointa.

Uite, Ciprian, asta e parerea mea. Asta e ceea ce cred si nu renunt nu pentru ca imi place sa am intotdeauna dreptate, ci pentru ca imi place sa spun ce gandesc si de ce. Si daca eu cred asa, asta nu ma impiedica sa iti respect parerea exprimandu-mi, totodata, propria parere.

Dragostea divina ar trebui sa fie de natura divina, adica din Dumnezeu. Daca este din Dumnezeu nu este din om. Asadar nu cred ca are legatura cu vointa omeneasca de a iubi, ci are a face cu harul lui Dumnezeu de a da acest tip de dragoste in urma manturii si trairii impreuna in Duhul in Dumnezeu.

Nimeni. In sensul ca nimeni nu are puterea proprie de a simti si dezvolta o dragoste pura, divina. Dar toti avem vointa ( sau asa ar trebui, daca n-am lasat-o sa se sinucida ). Si atunci toti ar trebui sa putem avea vointa de a iubi. Este vorba de alegerea noastra, de a ne lasa sau nu umpluti de Dumnezeu, si in consecinta de iubirea Lui. Dragostea, dragostea divina, este un act de vointa, mai mult decat un simplu sentiment. Sau, altfel spus, dragostea este intai un act de vointa si mai apoi un sentiment.
Si e vorba de alegere, de o alegere permanenta tocmai pentru ca noi suntem inconsecventi in ceea ce simtim.

Eu personal am exclamat de multe ori, ca si Tereza de Avila : ‘Oh, Dumnezeule, nu Te iubesc, nici nu doresc sa Te iubesc, dar vreau sa doresc sa Te iubesc!’

Cine poate sa isi faca vointa de a iubi?

Astfel, Dumnezeu poate fi iubit doar daca mintea si inima sunt in acord. Dragostea include in sine constientizarea ca vor exista dezamagiri, suferinte, delasari, uscari, pe care trebuie sa le filtreze… simplu spus: dragostea sufera dar nu se prabuseste ci merge mai departe. E greu nu-i asa?