Vă mulţumim pentru ajutor!

Care e diferenţa dintre acel mesaj şi oricare alt mesaj SPAM? Da, pentru noi cei iniţiaţi înseamna mai mult. Dar pentru ceilalţi? În urmă cu câteva săptămîni, o familie din blocul vecin, în toiul zilei, a deschis geamurile, a scos boxele pe geam şi a dat la maxim o piesă de cercetare spirituală. Care e diferenţa dintre ei şi maneliştii care ne poluează fonic? Poate pe tine te zideşte dacă asculţi acea piesă şi stai în blocul vecin. Sau poate că te bucuri fiindcă nu mai suntem sub regim comunist şi putem asculta liberi chiar şi cu boxele pe geam muzică creştină. Dar credeţi că au fost persoane cercetate sau deranjate… nu de mesaj, ci de poluare?

Este aceasta evanghelizare?... sau doar un fel de spălare pe mâini?: – “Eu mi-am facut treaba, de acuma Domnu’ cu mila”? Eu cred că în urmă cu 20 de ani, această acţiune ar fi avut folos, dar nu şi în ziua de azi. În urmă cu 20 de ani, puteai merge pe stradă şi să întrebi pe cineva ce s-ar întâmpla cu sufletul lui dacă ar muri în acea noapte şi puteai zice că ai făcut evanghelizare. Dar în ziua de azi e nevoie ca omul pe care doreşti să-l evanghelizezi să vadă în tine mai întâi un exemplu, să te vadă relevant pentru el şi să vadă că Evanghelia este încă relevantă, ca apoi să poţi continua cu evanghelizarea propriu-zisă. Voi ce părere aveţi?

Daţi-mi voie să dau o definiţie personală reperului, nu blogului ci reperului ca substantiv. Definiţia va fi doar o perspectivă personalizată şi contextuală, nu una exhaustivă. Aşadar, reper în contextul ideilor.

Reperul este o idee cu funcţie de adevăr personal de care depinde conduita intelectuală, spirituală, emoţională şi practică a oricărui individ.

Am spus idee pentru că nu cred că toată lumea caută şi cu atât mai puţin găseşte adevărul absolut. Unii îl neagă cu vehemenţă. O idee clasică a societăţii postmoderne este afirmaţia cum că nu există absoluturi…după cum bine puteţi observa acesta este deja un absolut. Ideea căutată şi găsită poate fi adevăr absolut sau o iluzie, o minciună. Nu toţi ne raportăm la aceleaşi idei, sau la aceleaşi valori. Ceea ce unii numesc moralitate alţii numesc destrăbălare şi invers. Problema nu cred că rezidă în elementele comune ci în variaţii. De exemplu, mişcarea ecumenică se străduieşte să unească nu numai „crezurile” sau denominaţiile creştine ci chiar întreaga lume religioasă, începând cu creştinismul, trecând prin budism, hinduism şi orice altă religie importantă. Mişcarea ecumenică nu caută diferenţele între denominaţiile creştine ci elementele comune. Cu alte cuvinte nu se iau în consideraţie elementele care dau specificitate fiecărei denominaţii în parte ci elementele generale în care cred toate denominaţiile. Evident, că mişcarea ecumenică nu poate fi niciodată obiectivă ci cât se poate de subiectivă. Aşadar, noi ca societate dar şi ca o comunitate avem nevoie atât de elementele comune cât mai ales de elementele specifice, sau individuale. Avem nevoie pentru dezbatere de cât mai mult individualism în sensul de prezentare a noastră ca persoane definite în mod specific sau cu caracteristici specifice. Suntem o comunitate şi căutăm dezvoltarea individuală şi comunitare. Blogul acesta al nostru se vrea un mediu de dezbatere pentru creştere individuală, pentru ca mai apoi, când interacţionăm în societate să o ducem un pas mai departe…într-o direcţie bună. Aşadar, care sunt ideile pe care vrem să le supunem spre dezbatere? În folosul cui sunt? Cine are de câştigat? Noi ca indivizi? Comunitatea virtuală? Societatea?

Am spus de asemenea că ideea este cu funcţie de adevăr personal. Asta înseamnă că în momentul în care analizăm ideile alegem câteva după care ne orientăm. Pe acestea le investim cu valoare de adevăr pentru că dacă le-am investi cu valoare de minciună am înnebuni într-un interval mai lung sau mai scurt. Ne chinuim când gândim. A gândi nu vine uşor. A trage concluzii nu e o sarcină simplistă. A urmări o logică a argumentării necesită timp şi o cantitate impresionantă de frustrare. Aceasta se naşte pentru că în procesul gândirii mintea tinde să intre în idei paralele sau străine de firul logic iniţial. A o readuce pe traseul iniţial ia timp şi un alt efort de gândire. Evident, a gândi devine mai rapid în timp dar nu cred că devine mai uşor. Se poate forma un automatism de gândire, dar cei care vor să aprofundeze nu fac decât să se izbească de idei tot mai greu de digerat. Oricum, ideea de bază este ce catalogăm drept adevăr personal. Ce ne garantează că avem dreptate? Ce ne asigură că ceea ce numim noi adevăr absolut sau măcar adevăr vrednic de luat în seamă este într-adevăr absolut sau vrednic de luat în seamă?

Noi gândim. Unul spunea: gândesc deci exist. Altul, mai contemporan spunea: tuşesc deci exist. Perspectiva din care ne evaluăm propria existenţă depinde de ideile pe care le nutrim în minte. A fi, a exista, a interacţiona, a oferi, a hrăni, a iubi, a urî, a dispreţui, a omorî, a ajuta, a perfecţiona, a face orice lucru bun sau orice lucru rău depinde de valorile pe care le nutrim. Evident, ceea ce unul numeşte bun altul numeşte rău, iar ceea ce unul numeşte rău, altul numeşte bun. Fericirea unuia este moartea altuia. Nimic mai simplu şi mai sincer. Trăim în contextual. Recunosc: cred că trăim ca şi creştini în dependenţă absolută de context. Sună ciudat? Probabil. Gândirea postmodernă este contextuală. Biserica trăieşte după absolut. Dar de ce nu ar exista un acord sau armonie între context şi absolut. Se exclud ele reciproc? Eu unul nu cred. Ideea următoare nu îmi aparţine, am preluat-o: trăim contextual sunt controlul absolut al lui Dumnezeu. Da, am personalizat-o. Nu suna chiar aşa în gura profesorului meu, dar iertată să îmi fie îndrăzneala de a o personaliza. Sunt contextualist? Suntem contextualişti? Poate că da poate că nu…mai degrabă: credem că da sau credem că nu. Din câte am observat eu interpretarea evenimentelor, a acţiunilor se face în funcţie de context prin prisma unor adevăruri imuabile. Toată trăirea, fiinţarea noastră depinde de ideile, de logica pe care o botezăm absolută, dreaptă, bună, dar mă întreb: în funcţie de care reper ne botezăm astfel logica şi trăirea, simţirea şi legătura spirituală?

Vreo concluzie? Nu, încă nu…poate după ce mai scrieţi şi voi.

Aş vrea să discutăm despre conceptul de încredere, cu focus pe relaţiile dintre băieţi-fete/bărbaţi-femei.

Întrebarea la care căutăm răspunsul este una delicată, cu implicaţii profunde în felul în care ne relaţionăm unii la alţii:


Se spune că încrederea se câştigă în timp. Aşa o fi oare?
Eu zic că încrederea se câştigă pe loc şi se demonstrează în timp.

Pentru că până şi încrederea e o chestiune de voinţă: alegi/decizi să ai încredere şi să nu te îndoieşti… sau alegi să nu ai încredere.

A spune “am mai puţină încredere în tine acum decât luna trecută” e totuna cu a spune “nu am încredere în tine”, pentru că încrederea nu poate fi măsurată.

Şi ştiţi de ce nu avem, de obicei, încredere?
Pentru că ne-am fript… am fost răniţi de cei în care-am avut încredere. Şi nu putem concepe să avem din nou încredere “oarbă”, chiar daca spunem că i-am iertat! Ni-i frică să nu ne frigem iar şi asta e realitatea!

Noi, oamenii, nu putem ierta cu adevărat. Afirmăm că iertăm, încercăm să ne controlăm sentimentele negative, dar nu putem uita. Iar iertarea, fără uitare, e o iertare de faţadă şi de fiecare dată când ni se greşeşte, nu uităm să scoatem din nou la lumină greşelile din trecut!

Bun, dar dacă nu putem uita, cum facem totuşi să iertăm?
Singura iertare accesibilă nouă în mod real şi practic este bazată pe o decizie. Decizia de a-i acorda celui care te-a rănit o nouă şansă (dacă o cere şi luptă pentru ea), de a trece peste ce-a fost şi de a-l reabilita în gândul tău.
“De 70 de ori câte 7” dacă e nevoie.

Împărtăşiţi-ne experienţele voastre—cum iertaţi?

P.S. “Cui i se iartă mult, iubeşte mult”

Noica: pierdem ani şi la moarte cerşim o clipa

O fată care s-a născut oarbă, mută şi surdă a fost întrebată printr-un limbaj mai complex, dacă nu se plictiseşte. Răspunsul ei m-a răsculat împotriva-mi: ”Sa mă plictisesc când sunt atâţia care au nevoie de ajutorul meu?”.

Suntem o generaţie plicticoasa, însetată după lucruri noi, dinamice, interesante.

De starea aceasta sunt oare vinovaţi profii, prietenii, problemele, părinţii, păstorii sau Me (starea sufletului meu ariditate ridicată)?

Sunt misionari în ţările musulmane care lucrează pentru Domnul neimpotmoliti de mâinile şi piciorele tăiate pentru iubirea lor sacrificiala. Noi doară nu ne-om murdări pe Gucci şi Armani cu noroaiele de la sate. Mai bine stăm şi aşteptăm până vom avea elicopter şi Nissan 4×4, S class-uri, pentru că nu ne urcăm amu în troaca după care mirosim a ulei, cu clima stricată, unde cade uşa şi bonus mai trebuie şi împinsă from time-uri to time-suri.

Şi să poţi cânta sau predica rânjind te mai pune şi să plăteşti useru de motorină, şi în loc de 4 feluri de mâncare cum ai fost obişnuit, primeşti clisă. Şi apoi ce te mai afumi de la soba preistorică şi te mai şi plângi că-s numai 7 sore şi un frate.

Câtă comoditate avem, soră cu îngerul căzut.

Lene-vie, vie să ne cuprindă, să ne îmbătăm de mirosul ei îmbietor şi plicticos, în ciuda aventurii provocatoare şi raplatitoare cu har.

Cică noi avem mâini, picioare, ochi, urechi, gură. Nu avem nimic, am pierdut.Am risipit totul. Pentru ce? Pentru păcate înşelătoare, urmate de goliciune, amărăciune, vinovăţie.

Parcă nu mai simţi că e Paşte, nu mai simţi că e Crăciun… pot zice că eşti nesimţit? Nu pot, pentru că vei începe să-mi enumeri toţi vinovaţii, mai puţin pe tine. Dar îmi pare rău să te anunţ... doar tu eşti vinovat! Ca să sărbătoreşti ceva cu adevarat, trebuie să sărbătoreşti în primul rând în suflet… Dacă sufletul tău e în sărbătoare, nimic nu schimbă asta. Dar ţie nu-ţi mai pasă de acest Paşte… Ştii tu teoria şi ajunge. Ai făcut în urmă cu câţiva ani şi practica aşa că acum nu-ţi mai pasă. Să facă alţii şi pentru tine…

Trăim în generaţia nepăsării, intitulată şi generaţia copy+paste. Nu te lasă dus de valul acestei generaţii. Să nu crezi că dacă ştii despre ce se sărbătoreşte, eşti mai bun decât cei ce golesc rafturile cu vin. Nu lăsa să treacă şi acest Paşte fără sărbatoare in suflet. Bucură-te de biruinţa asupra morţii şi nu sta nepăsător!

Hristos s-a născut… şi a-nviat!

Șase zile pe săptămână sunt activ, mereu concentrat și foarte pasionat de ceea ce fac. În ziua a șaptea, însă, îmi doresc pace și liniște. Îmi face bine deconectarea!

Mi-a plăcut un post al lui Marius Cruceru în care spune ceva asemănător: Ziua a șaptea este mai degrabă un proces de “re-creere, re-facere, tihnire, îm-păciure, răgaz, zăbavă dulce, astîmpărare, întrerupere, liniştire”.

Zgomotul împiedică semnalul.

Realitatea

Și știți ce mă mai impresionează în bisericile catolice? Felul cum se comportă oamenii. Cu respect! Și e ceva atunci când, la cuvântul preotului, toată adunarea se pune în genunchi. Bătrâni, doamne elegante, copii, toți! Și nici nu șușotesc între ei, în timpul programului. S-ar auzi, oricum, din cauza ecoului.

Deci…

Caută să descoperi semnalul!

Experienţele vieţii nu au bătut la uşa înţelepciunii umane, pentru a ne motiva într-un fel sau altul, că trebuie să trăim această viaţă prin subordonarea noastră asupra circumstanţelor prezente. Aici sau acolo, în jurul nostru sau departe de noi, un lucru îngrozitor îşi face apariţia în viaţa mondenă: omul trebuie să decidă, prin alegerea sa, viaţa sau moartea.

Prin moarte, acesta se întelege că sinuciderea este soluţia perfectă pentru eliminarea problemelor existente: relaţii eşuate, o viaţă neîmplinită, droguri sau alte surprize omeneşti. Prin supravieţuire, acesta îşi asumă faptul că orice ar face omul, acesta nu va înţelege, şi nici nu va putea cuprinde, scopul şi motivul existenţei sale.

Întreaga lume, fiecare om, fiecare persoană este în căutarea unei spiritualităţi, prin care să îşi auto-motiveze idea esenţială, precum că viaţa merită să fie trăită. Astfel dar, spiritualitatea pentru mulţi, devine o globalizare a spiritualităţii umane, un obiect care poate fi stopat de unii şi manevrat de alţii.

Intr-o asftel de societate (şi lume) este crucial să ne îndreptăm privirea asupra impactului etern, care trebuie să aibe o explicaţie pentru un om derutat. Eternitate sau mortalitate? Sinucidere sau supravieţurire? Care este scopul vieţii? Unde este Dumnezeu atunci când omul devine o creatură ucigaşă? Unde sunt principiile vieţii?

Unde este Dumnezeu, ai spus? Cred că trebuie să reformulăm această întrebare: unde este omul când aceste lucruri se întâmplă? Cine este cel nemulţumit de viaţă: Dumnezeu sau persoana creată de El? Cine este cel care şi-a pierdut randamentul vieţii: Dumnezeu sau omul creat de Acesta?

Vrei o sinucidere? Aleargă departe de Dumnezeu!
Vrei o viaţă împlinită? Aleargă spre Dumnezeu!

Întrebări despre mântuire avem multe, mult mai multe decât răspunsuri complete. În ciuda acestui fapt, nu ne vom opri niciodată din căutarea adevărului, pentru că, oricât am descoperi din el, întotdeauna va rămâne mult mai mult nedescoperit.

Ne-am construit o teologie în jurul conceptului de mântuire, unii cred că nu se poate pierde, alţii că da, iar vieţile noastre există timid în lumina acestor credinţe.

Propun o detaşare de aceste limite în interiorul cărora vieţuim. Cum ar fi dacă pe Dumnezeu nu L-ar interesa de toate tâmpeniile pe care le facem?

Cum ar fi dacă, în loc să stăm “în sac şi cenuşă”, ne-am ridica imediat şi-am merge mai departe, încercând să reparăm ce-am stricat? Sau dacă nu putem repara, măcar să ne revanșăm.
Cum ar fi dacă, în loc să ne învinovăţim pentru fiecare mărunţiş, nu le-am mai acorda atâta importanţă?
Cum ar fi dacă, în loc să ne tot uităm la noi şi la cât de penibili şi nenorociți suntem, am deschide ochii la ce avem în jur şi, în loc să ne mângâiem ego-ul spiritual, am face ceva pentru cei dragi?

A fi creştin înseamnă a merge înainte, indiferent de circumstanţe.

Organizarea e benefică, dar instituționalizarea relației cu Dumnezeu ne-a dus departe de El.

Din discuția excelentă pe care-am avut-o zilele trecute, s-a cristalizat următoarea concluzie:
Problema esențială nu e dacă putem pierde mântuirea, sau nu, ci dacă suntem siguri că suntem mântuiți, sau nu.

Cum poți să fii 100% sigur că nu vei sfârși în iad?

Știm că mântuirea e un dar nemeritat pe care-l primim de la El. Nu e ca la muncă: prestezi conform fișei postului, iar apoi ești plătit pentru prestație. Dimpotrivă... *în acea zi* vom fi extrem de surprinși!

Ia și dă mai departe

A face lucrarea lui Dumnezeu nu înseamnă doar a predica, a te ruga sau a cânta în biserică! Descoperă, pentru tine, ceea ce trebuie să faci și nu-i lăsa pe alții să-ți impună ceea ce știu ei că e bine.

Mântuirea (= salvarea de la moarte veşnică) se poate pierde?

Dacă nu, atunci indiferent cum ne-am trăi vieţile, nu mai trebuie să ne temem de iad? Ne-am asigurat viitorul în rai printr-o singură acţiune prin care am acceptat că Dumnezeu există, iar Isus a murit în locul nostru? Numele ne-au fost scrise în cartea vieţii şi nimeni şi nimic nu le poate şterge de-acolo?

Dacă da, mântuirea se poate pierde, atunci se poate recâştiga? De câte ori o putem pierde şi recâştiga? Contabilizează Dumnezeu toate faptele noastre, le pune în balanţă pe cele bune împotriva celor rele, iar dacă am dat-o rău în bară, atunci ne anulează mântuirea? Dacă apoi Îi cerem iertare şi, sincer, regretăm păcatul, ne iartă şi ne consideră din nou mântuiţi? Dar ziua următoare o facem din nou lată... iar ne simţim vinovaţi… iar cerem iertare…

Este cineva care e 100% convins… şi 80% convins, dacă vreţi… că dacă moare în momentul acesta, îşi va petrece veşnicia împreună cu Dumnezeu? Dacă da, cum?

Cum e viaţa ta?
Ţii o evidenţă a tuturor păcatelor, îţi ceri iertare pentru fiecare, în parte, iar apoi te simţi liber şi mântuit?
Te simţi vinovat(ă) când calci pe bec? Cum treci peste asta?